Radio Certitudinea

Textul care urmează constă, de fapt, în succesiunea mai multor extrase din prefața cărții „Garda de Fier în Basarabia”,o carte uluitoare apărută la Chișinău, la Editura Iulian, și semnată de Alexandru Moraru și Benedict Ciubotaru. Și este uluitoare nu atât prin noutatea documentației (300 de documente inedite descoperite în Arhiva Naţională a Republicii Moldova), cât, mai ales, prin unicitatea abordării subiectului. Vom prezenta din această prefață doar câteva elemente de cadru istoric și social al perioadei care a făcut posibilă (de fapt, a impus) apariția Mișcării Legionare, dar vom reveni, în numerele următoare, cu alte fragmente. (M.M.)

Pe data de 29 decembrie 1919, Primul Parlament al noii Românii – al României Mari – ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chişinău pentru Basarabia, la Cernăuţi pentru Bucovina şi la Alba-Iulia pentru Transilvania şi „părţile ungureşti” […].

România Mare urma să funcţioneze şi cu o nouă Constituţie, adoptată în 1923 sub presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri”, de fapt, a oligarhiei financiare internaţionale. Practic, existenţa însăşi a României Mari era condiţionată, prin adoptarea acestei Constituţii, de către „Marile Puteri” care controlau „Liga Naţiunilor” înfiinţată în 1919.

Războiul Mondial şi-a atins pe atunci scopurile sale: desfiinţarea celor trei monarhii imperiale – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus – care nu înţelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob de oligarhia financiară internaţională. Scopul urmărit prin înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor piedici geopolitice şi, prin urmare, şi geoeconomice, în faţa impunerii la nivel internaţional a intereselor capitalismului financiar.

Acesta este, prin definiţie, sensul conceptului de internaţional, mai exact, supra-naţional, trans-naţional, care, pentru funcţionarea sa, are nevoie să supună necondiţionat economiile, deci şi societăţile, tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relaţiile economice externe cu ţările de reşedinţă politică a capitalismului financiar. Istoricii constată că, după primul război mondial, internaţionalizarea vieţii politice şi economice a ţărilor lumii devine un fenomen tot mai accentuat, asta însemnînd, în cazul concret al României, o dependenţă tot mai mare a statutului ei politic şi a situaţiei ei economice de relaţiile cu ţările europene şi chiar cu unele puteri din afara Europei […].

A distruge trei imperii dintre cele mai puternice, şi decît Imperiul Francez şi decît SUA sau Imperiul Nipon, este pe măsura unei forţe deosebite cum este oligarhia financiară internaţională. Dacă ea a izbutit să distrugă asemenea coloşi geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state după hatîrul său? Este evident că Ţările Baltice, Finlanda sau Polonia nu îşi datorează existenţa statală propriilor eforturi, deşi ele nu au dus lipsă de acestea. Ele au fost confecţionate şi admise să existe exclusiv cu anumite roluri geopolitice, folositoare pentru cei care au iniţiat, au permis şi au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor state de la rolul prestabilit conduce la desfiinţarea lor. Bineînţeles, la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieşit de sub controlul extern, iar dacă nu se izbuteşte, ceea ce este un caz extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii controlaţi de aceeaşi oligarhie.

Nu avem motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decît cea a celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că reprezentanţii micilor popoare făceau antecameră la Marile Puteri ale vremii şi, uneori, chiar insistau în cerinţele lor, nu înseamnă că „Marile Puteri” au cedat ceva fără să-şi asigure controlul necesar asupra celor „cedate”. Hotărîrilor de la Chişinău-Cernăuţi-Alba-Iulia li s-a dat curs, în planul recunoaşterii internaţionale, doar după ce clasa politică românească a reconfirmat că va continua să se supună mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme au fost legiferate pentru români sub forma Constituţiei anului 1923 […].

Situaţia geopolitică nouă a statului român nu schimba nimic în caracterul său stabilit în 1859 de către artizanii săi reali – aceeaşi oligarhie financiară internaţională. Acest stat a fost confecţionat cu un singur scop: să blocheze accesul pe uscat al Imperiului Rus în direcţia Peninsulei Balcanice şi, prin aceasta, spre Mediterană şi Orientul Apropiat. Potrivit metodelor standard ale geopoliticii, realizarea rolului geopolitic prestabilit pentru o entitate geopolitică se asigură exclusiv prin impunerea unui control deplin asupra comportamentului populaţiei de pe teritoriul în cauză. De aici şi vine „nevoia” de „modernizare” a românilor […].

Modernizarea presupunea implantarea în corpul social al poporului român a unor instituţii funciarmente noi, europene, cît mai deosebite de cele tradiţionale, româneşti, creştine. Impunerea instituţiilor noi în toate sferele urmărea schimbarea radicală a comportamentului colectiv al românilor, deoarece, după cum recunoştea unul dintre promotorii dintre cei mai consecvenţi ai deznaţionalizării românilor – Eugen Lovinescu – , „instituţiile sînt factori generatori de noi deprinderi sufleteşti şi de viitoare realităţi sociale” […].

Piedica cea mai mare pentru formarea unui asemenea comportament îl constituia religiozitatea proverbială a românilor, deoarece religia poporului român era identică cu cea dominantă în Imperiul Rus şi la popoarele din Balcani.

Prin urmare, se impunea secularizarea nu numai a pămînturilor mănăstireşti, cum s-a declarat în renumita „iniţiativă” a lui Alexandru Ioan Cuza, ci a întregii conştiinţe sociale, a modului de viaţă însuşi al românilor de la oraşe şi, în special, al celor de la sate.

Sistemul de învăţămînt şi cel de mass-media, alături de instituţiile portante ale capitalismului – băncile – munceau la modernizarea vieţii „româneşti”. Nu este deloc întîmplător faptul că aceste instituţii – şi cele educaţionale, şi cele mediatice, nemaivorbind de cele financiare – erau deţinute şi controlate aproape în întregimea lor de către reprezentanţii minorităţilor naţionale, ponderea de frunte în ele constituindu-o evreii veniţi foarte recent în România. Acest lucru a fost remarcat nu numai de numeroşi cercetători, ci şi de statisticile oficiale ale statului român modern. Şi acest fapt a constituit, pentru perioada interbelică, o constantă a discursului politic, indiferent de culoarea politică a acestuia.

Religiozitatea adîncă a românilor, în comparaţie cu toate popoarele vecine lor, făcea din Biserica Ortodoxă o ţintă strategică în ceea ce priveşte nu numai importanţa ei pentru conştiinţa socială, ci şi pentru formarea acesteia. De aceea, întreaga politică a statului român interbelic continua cu şi mai multă vehemenţă politica sa de descreştinare a românilor. Academicianul Dumitru Stăniloae, cu referinţă la politica statului român în perioada interbelică, consemna: „Am avut miniştri care nu puteau vorbi decît citind din doctrina antireligioasă a evreului Durkheim, am avut manuale în licee în care se propovăduia ateismul şi se batjocoreau lucrurile sfinte ale creştinismului. Se săvîrşeau incinerări cu participarea zgomotoasă a demnitarilor Statului. Erau subvenţionate cu bani grei publicaţii în care se zeflemisea Ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă.” O constatare de parcă ar evoca situaţia din Uniunea Sovietică din perioada prigoanei din vremea lui Nikita Hruşciov sau din cea a regimului din Republica Moldova de după 2009 […].

Această „educaţie” anti-identitară producea, pentru sistemul electoral, materialul necesar – alegători suficient de alfabetizaţi ca să fie accesibili pentru ziare şi foi volante şi suficient de inculţi sub aspect identitar ca să fie lesne „convinşi” să voteze pe cine trebuie. Din cîte vom vedea, nici un partid din perioada interbelică nu putea fi admis în cursa electorală fără acordul reprezentanţilor oligarhiei financiare internaţionale. Deci, alegătorul român, „poporul român” reeducat în baza „valorilor general umane”, putea vota persoane (propuse de partide) doar dintr-o listă aprobată pentru el de către nişte instituţii din afara ţării lui, de a căror existenţă alegătorul habar nu avea […].

 Astfel, calificativul de „modern” exprimă opoziţia ontologică – în plan geopolitic, spiritual-moral, cultural şi social-economic – a acestui nou stat faţă de Ţările Româneşti întemeiate în veacurile XIII-XIV de către români şi pentru români […].

Deznaţionalizarea instituţionalizată se numeşte etnocid, adică ucidere de etnii, uciderea nu fizică ca în cazul genocidului, ci uciderea (desfiinţarea) culturală, spirituală, morală.

În final, rezultatul este acelaşi ca şi în cazul genocidului: vechiul popor dispare definitiv, fiind înlocuit cu un popor cu totul nou, care doar biologic se trage din vechea populaţie. Este ceea ce a încercat totalitarismul sovietic să confecţioneze: un nou popor sovietic. Un fel de „naţiune americană”, în cazul nostru o nouă „naţiune română”, care nu că nu are nimic în comun cu poporul român care a dat naştere Ţărilor Româneşti, limbii şi culturii lui, ci, sub aspect identitar, se întemeiază pe valori opuse celor ale românilor.

Diferenţa dintre etnocid şi genocid constă numai în metode: cele genocidale sînt rapide, pe durata unei generaţii, cel mult a două-trei. Aceste metode se numesc totalitarism. Din cauza acestei viteze de cel mult trei generaţii, schimbările sînt direct vizibile pentru fiecare membru al fiecărei generaţii dintre cele trei. Metodele de etnocid se întind pe mai multe generaţii, astfel încît diferenţa dintre generaţii să fie sesizabilă nu mai mult decît ca un „conflict dintre generaţii”. Acest conflict reproducîndu-se direcţionat şi consecvent, la fiecare generaţie înregistrîndu-se noi „pierderi de memorie” istorică şi noi achiziţii de „valori moderne”.

Aceste metode se numesc democraţie.

Sursă: hristofor.wordpress.com/

Titlul original: „Altfel despre Mișcare Legionară” (extrase)

Nu știu dacă Philippe PETIT îl inspiră pe Viktor ORBÁN însă, sârma pe care Viktor Orbán a întins-o între Piața Kosuth și Kremlin stă întinsă, atâta timp cât țara sa -Magyarország (țara maghiarilor), rămâne membră UE-NATO.

Cu șapte-opt ore înaintea plecării spre Budapesta, taximetristul mă anunță prin SMS că ar vrea să își aducă nevasta ca să-i țină de urât la întoarcere.
Când răspund că în atare situație plătesc cu 35% mai puțin față de suma negociată, îmi scrie că a intervenit ceva și, … nu mai poate onora comanda!
Așa se face taximetrie în provincia România… fără factură, fără simțul bun al omului, fără respect.
Cu o întârziere de peste 3 ore ajung în capitala țării maghiarilor -Magyarország, întârziere pe care am comunicat-o invocând neprevăzutul.
Revin la Budapesta după 21 de ani de la exil și orașul mă primește cu un pachet ambalat exemplar în care găsesc, amintiri, frânturi de dialoguri, tristeți, vibrații și endorfine și un soi de déja vu, ori de câte ori ceva, cineva îmi captează atenția.
Sediul Uniunii Jurnaliștilor a fost vândut; în imobilul de pe bulevardul Andrássy s-a instalat Academia de Teatru. Terasa a rămas, dar acum e populată de studenți și actori… Recunosc câțiva, schimb câteva cuvinte și se înfiripă o discuție le vestea că sunt din Transilvania.
Amice, hai să îți spun de ce aversiunea noastră față de Ardeal! -plusează șeful localului.
Bărbat la vreo 50-53 de ani, vorbește o maghiară îngrijită, elevată chiar și nu îmi face deloc plăcere să constat că, după această pauza, dumasiană, am cam uitat vorbirea cursivă și mă tot împotmolesc…
Tata a murit în urmă cu un an jumate, în plină pandemie, dar nu de Covid, ci în stop respirator, așteptând, la secția de urgență, să-i vină rândul! Înaintea lui a intrat unul venit de la Satu Mare, din Ardeal!
Îmi relatează cu lux de amănunte faptul, că nu se simte în siguranță și reiterează epoca lui Kádár, când maghiarilor le era interzis a-și declina identitatea națională, maghiară.
Îl completează unul din profesorii academiei de teatru, cu rădăcini transilvănene: …”voi, cei din România îl tot elogiați pe Orbán, dar nu aveți idee cât de sadic este piticania asta de țigan!”
Rămân cu gura căscată aflând că este un practicant asiduu al violenței domestice; Lévai Anikó, soția primului ministru fiind deseori desfigurată în bătaie și adusă la un spital militar din provincie pentru a fi readusă la parametri de umanoid.
Mă trec fiori!
Tristețea are rădăcini adânci. -după 21 de ani…
Cum e posibil ca din banii noștri, ai cetățenilor să se construiască, la voi, în Ardeal, stadioane, școli, spitale, iar tatăl meu să moară în patria lui?
Îți spun cum: pentru că Magyarország este o patrie a cetățenilor second hand!
Care va să zică, pentru că suntem la terasa Academiei de teatru și film, domnul Szilárd îmi sugerează o paralelă între premierul Viktor Orbán și Philippe Petit, celebrul funambul, cel care care la 7 august 1974 a traversat -la peste 400 de metri înălțime, distanța dintre turnurile gemene din complexul World Trade Center din New York.
Acum că am stabilit genul proxim între Viktor și Philippe, hai să îți fac o sumară cercetare analitică și îți voi spune că diferența specifică a echilibristicii celor doi este de rară alteritate… Funanbulul ține în mâini o bară, care-i asigură stabilitate în lupta cu gravitația. Francezul practica acrobația ca exercițiu al artei circului, spectacolul fiind uluitor, iar respirația întregii planete era controlată exemplar prin ritmul impus al pașilor pe sârmă.
Piticul tuciuriu are la îndemână, din familie, și folosește cu dexteritate șiretenia și minciuna adică, expedientele care l-au propulsat în rândul oligarhilor lumii. Noi știm deja, că domnul Orsos Viktor (Orbán este nume de împrumut, prietene!), este mai bogat decât Bill Gates. Dacă mai stai la Budapesta poți consulta și alte opinii, sediul vostru al Uniunii Jurnaliștilor este la câțiva pași de aici, pe Vörösmarthy, iar acolo ai colecția periodicelor -ha, ha, ha, câte mai sunt nu sunt decât copy-paste-ul textelor livrate MTI-ului de cabinetul de propagandă al Guvernului.
Poți însă afla, că Ungaria este campioana UE a fondurilor deturnate!”
Nu știu dacă Philippe PETIT îl inspiră pe Viktor ORBÁN însă, sârma pe care Viktor Orbán a întins-o între Piața Kosuth și Kremlin stă întinsă, atâta timp cât țara sa -Magyarország (țara maghiarilor), rămâne membră UE-NATO.

Va urma…

Trăim o perioadă în care se joacă integritatea teritorială a României. Suntem asediați din toate părțile de interese exterioare obscure, extrem de puternice și de vorace, care sunt instrumentate din interior, printr-un virus sistemic care dezintegrează tot ceea ce mai funcționează sistemic în România. Principalele ținte  sunt: educația, cultura, sănătatea și economia.

        În aceste condiții, SINGURA formă de opoziție în fața unei asemenea agresiuni a rămas NAȚIONALISMUL, în definiția lui cea mai corectă: „Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale” (DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, 2009).

         Ar mai fi de adăugat că a fi NAȚIONALIST, în acest moment, este echivalent, așa cum remarca Florin Zamfirescu, cu a fi RAȚIONALIST. Din respect pentru cei care au suferit sau au murit pentru valorile naționale, nu vom substitui însă un termen prin altul, raționalismul rămânând totuși dimensiunea principală a naționalismului cultivat de noi.

         Există, fără îndoială, valori globale și valori naționale. Fiecare dintre aceste categorii poate căpăta, prin exces dogmatic sau deturnare semantică,  o formă negativă, distrugătoare și manipulatorie. Ne delimităm de asemenea excese. Dar ambele categorii sunt, sau ar trebui să fie, în forma lor acceptabilă, complementare și perfect compatibile, în niciun caz opozabile.

          Globalismul ar trebui să reprezinte deschiderea unui orizont de comunicare și comuniune interumană. Din păcate, globalismul european, așa cum ni se propune și ni se impune, este doar un pretext de anihilare a valorilor naționale și, în ultimă instanță, a identității etnice în totalitatea ei.

          Subminarea identității naționale este o formă disimulată de imperialism și neocolonialism prin care, cu un vast arsenal financiar modern, ni se confiscă lent suveranitatea istorică, atât de greu câștigată.

          CERTITUDINEA face apel la toți naționaliștii conștienți de faptul că România se află în pragul totalei dezintegrări și că orice formă de orgoliu privind originalitatea viziunii personale asupra conceptului de NAȚIONALISM este, în acest moment, inoportună și divizatoare. Nu ne aflăm într-o situație normală, în care să ne etalăm, îndreptățit sau nu, superioritatea unei viziuni, suntem în situația disperată de a căuta o soluție de SUPRAVIȚUIRE! Avem, fiecare dintre cei care se consideră naționaliști, o responsabilitate individuală uriașă.  Propunerea noastră este simplă: SĂ NE UNIM FORȚELE în numele aceluiași proiect sau aceluiași ideal: salvarea României!

          CERTITUDINEA propune tuturor grupurilor, asociațiilor, fundațiilor sau persoanelor care s-au evidențiat în spațiul public prin susținerea valorilor naționale, ca în numele lor să accepte și să încerce ideea de a da mâna cu ceilalți, în ciuda suspiciunilor, îndreptățite sau nu, directe sau inoculate, pe care le-ar putea avea fiecare asupra unuia sau altuia.

          Suntem, așa cum spuneam, asediați din toate părțile. Conștientizarea identității naționale a fost dintotdeauna cea mai redutabilă formă (și forță) de rezistență împotriva oricărei agresiuni, iar acum este SINGURA. Suntem mulți, suficient de mulți ca să putem declanșa o contraofensivă identitară dar, din păcate, nu suntem împreună. Avem nevoie unii de alții, căci nimeni nu poate face față de unul singur, iar într-un asemenea demers dimensiunea cantitativă, numerică, este absolut necesară.

Avem datoria să reimpregnăm spațiul comunitar cu valorile demnității naționale și să începem reconstrucția României în numele acestor valori. O putem face. Dar numai împreună.

CERTITUDINEA

Te rog să mă contrazici, dacă germanii minoritari din România mai păstrează respectul pentru adevăr, că acest apelativ nu este de inspiraţie comunistă!
Apoi, oferă-mi cel puţin un motiv pentru care să renunţ a te considera un produs (politic) expirat al doctrinei comunistoide!
În al 3-lea rând fii amabil şi exprimă-ţi poziţia faţă de următoarele 9 chestiuni de mai jos dar, dacă esti incapabil ca urmare lipsei de autoritate ştiinţifică căci, istoria naţională este o ştiinţă, te întreb, în calitatea dumitale de preşedinte al republicii, vrei să mediezi între societatea română şi Academia României pentru aflarea adevărului cu privire la cele 9 chestiuni de mai jos?
Vreau, alături de toţi românii aflarea adevărului despre:
– cauzele care au dus la apariţia Mişcării Legionare în România şi despre rolul jucat de această mişcare în istoria României;
– lupta dusă de Mişcarea Legionară împotriva oligarhiei evreieşti din România interbelică;
– lovitura de stat din 23 august 1944 şi despre consecinţele acesteia asupra istoriei poporului român;
– rolul jucat de cominterniştii evrei în instaurarea regimului comunist în România;
– rolul jucat de cominterniştii evrei în genocidul antiromânesc săvârşit de statul comunist;
– comportamentul poporului şi statului român, condus de Ion Antonescu, faţă de evrei, în timpul celui de al doilea război mondial;
– rolul transnaţionalilor evrei în lovitura de stat din 22 decembrie 1989 şi despre consecinţele acesteia asupra istoriei poporului român;
– rolul jucat de transnaţionalii evrei în instaurarea regimului cleptocratic postcomunist;
– rolul jucat de transnaţionalii evrei în genocidul antiromânesc săvârşit de statul cleptocratic postcomunist.

Mircea ŞERBAN, jurnalist
Buciumi, Maramureş 22 august 2015